Vorbeam de curând cu un bun prieten care-mi povestea contrariat despre ultima relaţie din care ieşise chiar cu vreo câteva săptămâni în urmă şi a fost un fel de râsu’-plânsu’ atunci când, fără să mă aştept la asta, am aflat că marele lui defect pentru care minunata domniţă i-a dat papucii a fost tocmai faptul că era prea… atent cu ea. Am crezut că nu am auzit bine, am ridicat o sprânceană şi apoi pe amândouă şi cu ochii cât cepele şi gura căscată l-am rugat să-mi explice mai pe îndelete, ca la proşti dacă e posibil, că poate n-am înţeles eu cum trebuie. “Păi mi-a zis, de exemplu, că nu-i place să-i trag scaunul sau să-i deschid uşa, că sunt prea afectuos…”.
